Vinovăția de mamă: Sunt eu de vină pentru întârzierea de vorbire a copilului meu?

În acest articol

• Mai întâi de toate . . . Ia în considerare consilierea
• Alătură-te unui grup de sprijin pentru părinți și copii

Întrebările obișnuite pe care le aud după ce părinții află că micuțul lor are o întârziere de vorbire sunt de genul: „ce aș fi putut face diferit?”, „sunt eu de vină?”, „se va rezolva vreodată?”. Această vinovăție constantă de mamă mi-a fost împărtășită de-a lungul anilor de mulți părinți ai clienților mei. Să știi un lucru: mama perfectă nu există.

În loc să mă concentrez pe copii, scriu acest articol pentru TINE.

Da, pentru tine – mamă, tată, bunică, bunic, prieten, mătușă, unchi etc. Sentimentele tale contează. Dacă vrei cu adevărat ca micuțul tău să se dezvolte armonios, acceptă ceea ce simți și scapă de vinovăția de mamă. TU trebuie să fii bine!

Mai întâi de toate . . . Ia în considerare consilierea

Știu că e încă un lucru pe care trebuie să-l adaugi în programul tău oricum încărcat și agitat, dar crede-mă, este important.

Sunt o mare susținătoare a terapiei și le recomand mereu familiilor mele să meargă împreună, dar și separat. Procesul prin care un copil este evaluat, diagnosticat și apoi inclus într-un plan de tratament poate fi greu pentru toată lumea – e greu pentru părinți, greu pentru ceilalți membri ai familiei și greu pentru căsnicie. Oricine se poate simți copleșit.

Știu că poate suna ciudat, dar vei trece și tu printr-un proces de doliu sufletesc. Nu toată lumea trece prin aceste etape în ordine și e posibil ca unii oameni să nu treacă prin absolut fiecare etapă.

1. Negarea și izolarea este un mecanism comun de apărare care atenuează șocul inițial al pierderii, amorțindu-ne emoțiile. Ne blocăm în fața cuvintelor și fugim de realitate. Aceasta este prima etapă după starea de șoc.

2. Furia începe să iasă la iveală pe măsură ce efectele protectoare ale negării și izolării dispar, iar realitatea și durerea ei reapar la suprafață. Nu suntem pregătiți. Nu suntem pregătiți să acceptăm diagnosticul sau consecințele acestuia. Emoția intensă este deviată de la nucleul nostru vulnerabil, fiind redirecționată și exprimată sub formă de furie.

Furia poate fi îndreptată către obiecte neînsuflețite, străini, prieteni sau familie. O poți îndrepta chiar și către copilul tău, deși nu îți dorești asta cu adevărat.

3. Negocierea este reacția firească la sentimentele de neputință și vulnerabilitate, manifestându-se adesea prin nevoia de a recăpăta controlul printr-o serie de gânduri de tipul „Dacă doar...”, cum ar fi:

• Dacă doar am fi mers la medic mai devreme sau dacă doar am fi cerut o a doua opinie de la un alt specialist.
• Dacă doar am fi încercat să fim mai buni și mai înțelegători cu ei.

4. Depresia este o etapă des întâlnită, dar e posibil nici măcar să nu-ți dai seama că treci prin ea. Lucrurile care altădată îți plăceau și te bucurau nu mai par să conteze atât de mult. Orice face copilul tău te poate întrista. Partea bună este că, prin consiliere, cel mai probabil vei depăși această etapă mai repede decât cei care nu cer ajutor.

5. Acceptarea este ultima etapă a procesului de doliu, cea pe care unii oameni nu ajung să o trăiască niciodată. Înțelegi prin ce trece copilul tău, înfrunți situația direct și faci tot ce este nevoie, ca familie, pentru ca micuțul tău să aibă succes.

Un terapeut autorizat te va putea ajuta să gestionezi toate aceste stări și emoții – inclusiv vinovăția de mamă.

Alătură-te unui grup de sprijin pentru părinți și copii

Nu știu unde locuiești, dar nu ezita să-i ceri logopedului tău sau medicului informații despre grupurile de sprijin. Este important ca micuțul tău să participe, dar este la fel de important și pentru tine. Pot exista grupuri doar pentru adulți, dar și grupuri la care copilul tău poate merge pentru a fi alături de alți copii ca el.

Acest lucru îți oferă un loc unde poți vorbi cu oameni aflați în aceeași situație și care simt aceleași lucruri ca tine. Vă oferă ție și copilului tău un spațiu de apartenență, unde vă puteți descărca fără teama de a părea deconectați de realitate sau iraționali.

În timpul facultății, eu și colegii mei am coordonat un grup de sprijin pentru afazie. Această tulburare apare după un accident vascular cerebral sever. Aveam o săptămână în care veneau doar pacienții pentru a-și exprima trăirile și gândurile, dar organizam și o întâlnire lunară pentru membrii familiei.

A fost extraordinar să văd evoluția clienților, dar și a familiilor lor. La finalul sesiunilor noastre, oamenii păreau plini de speranță.

Uneori . . . speranța este tot ce ai nevoie!

Îți promit că lucrurile se vor îmbunătăți. Vei vedea progrese, iar chiar și cea mai mică victorie este tot o victorie. Încearcă să te concentrezi pe părțile bune, pentru că ele vor cântări mai greu decât cele grele!!