Cum am găsit vocea fratelui meu: De ce am devenit logoped

Motivul pentru care am devenit logoped este o poveste pe care o împărtășesc cu oricine mă întreabă.

De când mă știu, eu și fratele meu am fost de nedespărțit. Nu l-am iubit chiar de la început, când s-a născut. De fapt, chiar am rugat-o pe mama să-l „trimită înapoi” și aproape că l-am scăpat pe jos prima dată când l-am ținut în brațe.

Pe măsură ce timpul a trecut, el a devenit persoana cu care îmi petreceam cel mai mult timp, cel pe care îl puteam comanda, păstrătorul tuturor secretelor mele și cel pe care îl protejam cu înverșunare. A ajuns să mă inspire așa cum nu aș fi crezut niciodată și tot el, fără să știe, m-a determinat să devin logoped.

Încă de când a început școala, mama a observat că Stephen nu învăța așa cum ar fi trebuit. Îi lua mai mult timp să proceseze informațiile, notițele pe care le aducea acasă nu aveau NICIUN sens, literele și cifrele erau inversate și nu își putea aminti nimic din ce îi spuneau mama sau tata. Informațiile intrau pur și simplu pe o ureche și ieșeau pe cealaltă.

Pe măsură ce anii de școală au trecut, materia a devenit tot mai dificilă, iar frustrarea lui Stephen a crescut și ea. Mama și cu el aveau nevoie de ORE întregi pentru a termina o singură temă. Situația devenise atât de grea, încât tata, când venea acasă de la serviciu, nici măcar nu mai întreba cum ne-a fost ziua: Stephen plângea, mama țipa, iar eu trebuia să fug repede la orele de dans.

Fratele meu m-a învățat cum să fiu o voce pentru cei care nu pot lupta pentru ei înșiși.

În acel moment, mama a decis să ceară o evaluare formală pentru Stephen la școală și să-i obțină un Plan Educațional Individualizat (PEI). Eram mică pe atunci, așa că nu-mi amintesc fiecare pas, dar știu că părinții mei au luptat cu dinții și ghearele pentru acest biet copil. Școala s-a împotrivit la fiecare pas.

Abia după ce au amenințat cu acțiuni în instanță, școala l-a evaluat în sfârșit pe fratele meu și a descoperit că avea dislexie, o tulburare de procesare auditivă, probleme de articulare și pierderi de memorie pe termen scurt. O mulțime de provocări deodată, nu-i așa?

A început imediat ședințele de logopedie, iar logopedul a intervenit direct pe aceste probleme. A fost o luptă lungă, obositoare și anevoioasă. Fiecare plan individualizat întâmpina rezistență din partea inspectoratului școlar. Din fericire pentru fratele meu, părinții au insistat pentru adaptările necesare și i-au fost alături la fiecare pas. Acela a fost momentul în care am intrat pentru prima dată în contact cu un logoped, iar acest lucru mi-a schimbat viața pentru totdeauna. 

Lucrurile au început să meargă mai bine la școală, însă bullyingul și răutățile celorlalți copii nu s-au oprit multă vreme. Ca soră mai mare, mi-aș fi dorit să-l pot proteja în fiecare clipă din viață, dar nu aveam cum. Nu vă pot spune de câte ori am țipat la copii pentru că îl jigneau, i-am împins cu capul în geamul autobuzului (credeți-mă, meritau) sau i-am alungat din preajma lui încercând să-l apăr. Din cauza tulburării sale de comunicare, nu se putea apăra singur verbal – așa că am preluat eu acest rol!  

Trecem rapid la anii de liceu: Stephen ajunsese la peste doi metri înălțime și se înălța deasupra tuturor celor care îl tachinaseră. Din fericire, beneficiase de adaptări ale curriculei și de logopedie încă de la o vârstă fragedă, așa că, atunci când a început liceul, nimeni nu a mai știut prin ce greutăți trecuse în primii ani de școală. A învățat să cânte la saxofon bariton, tenor și alto și s-a alăturat fanfarei liceului nostru. Acolo și-a găsit unii dintre cei mai buni prieteni și susținători. 

A absolvit liceul și a mers la facultate pentru a studia fotografia. Îmi trimitea eseurile pentru facultate ca să le corectez și să le editez până în ziua absolvirii. Stephen a învățat cum să compenseze dificultățile pe care le avea și a reușit să termine facultatea. În prezent lucrează în construcții alături de tatăl meu, Bruce, are propria afacere de detailing auto (care merge foarte bine) și face ședințe foto în timpul liber. 

Fratele meu a avut nevoie de mine de când era foarte mic, dar adevărul este că eu am avut și mai multă nevoie de el. M-a învățat să fiu empatică, grijulie, atentă, tolerantă și să fiu o voce pentru cei care nu se pot apăra singuri. Mă inspiră în fiecare zi și sunt mândră de bărbatul care a devenit. Stephen este loial, prietenos, amuzant, dedicat și muncitor. Este cel mai bun „mic” frate pe care și l-ar fi putut dori cineva. 

Îți spun toate acestea pentru că nimeni nu înțelege cu adevărat neputința unei familii al cărei frate, soră sau copil trece prin asemenea greutăți. Te rog să știi că nu ești singur. În al doilea rând, fii un prieten, nu un agresor. E nevoie doar de O SINGURĂ persoană. Doar o persoană care să întindă o mână, să fie prietenoasă, să ofere un loc lângă ea. Nu știi niciodată ce poate însemna acea persoană pentru cineva. Și, în cele din urmă, nu te opri niciodată din luptă. Tot ce este greu merită efortul. Fă câte un pas pe rând și cere ajutor ori de câte ori ai nevoie!